Cateodata ma simt ca o frunza purtata de vant; plutesc intr-o visare sora cu lesinul - pierd notiunea timpului, nu resusesc sa constientizez in intregime ce se intampla in jurul meu, iar oamenii, figurile lor, dispar din campul meu vizual. Ma afund intr-o alta lume care ma inghite cu totul, personajele ei se perinda haotic in vid, vorbesc, susotesc sau tipa. Eu nu iau parte la imtamplari, doar observ comportamentul lor. De multe ori, personajele sunt cunoscutii, prietenii sau rudele mele, alteori zugravesc in minte portretul unor persoane de care doar am auzit si imi imaginez cum ar reactiona in unele situatii. Mi s-a intamplat de multe ori sa vorbesc cu cineva si brusc, in timpul conversatiei, sa-mi mut privirea intr-un punct fix si sa cad intr-un fel de transa care se numeste visare cu ochii deschisi. Am nevoie de momentele astea, sunt dependenta de ele. Desi par neatenta la ce se vorbeste in jurul meu, resusesc sa retin ceea ce mi se spune, absorb cuvintele ce-mi trec pe la ureche si cand ma 'trezesc' din visare resusesc sa continui discutia. Din fericire, clipele astea sunt destul de dese atunci cand ma plictiseste vreo conversatie la care trebuie sa iau parte si realtiv rare si de scurta durata atunci cand sunt nevoita sa ma concentrez si sa fiu atenta.
Da, plutesc cateodata, asemeni unei frunze...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu